Despre recunoştinţă

Se întâmplă uneori să primesc mici semne de la destin care să-mi schimbe total modul de a gândi. Uneori sunt inconştientă, o spun sigur. De ce? Pentru că îmi uit trecutul, uit cât de greu mi-a fost şi uit cât de mult am fost ajutată. Mă las purtată de grijile cotidiene, sunt acaparată de grijile pentru viitor.
Am trecut prin momente foarte grele, momente de singurătate, momente când prietenii de la care nu mă aşteptăm m-au dezamăgit , momente când propria familie a fost capabilă să mă rănească, momente când nu ştiam ce să fac cu viaţa mea la doar 15 ani.
Eu cred în destin, cred foarte mult. Şi când mă uit în urmă îmi dau seama că nu mi-am dorit întotdeauna exact ce mi s-a întâmplat, dar am realizat mai târziu că ceea ce mi s-a întâmplat a fost cel mai bine. Cineva a ales pentru mine şi a ales la modul cel mai avantajos. Când nici nu m-aş fi gândit mi s-a întâmplat ceva salvator care m-a scos dintr-o anume situaţie şi când am vrut ceva am obţinut luptându-mă cu toate forţele mele. Ceea ce nu am obţinut , DEŞI mi-am dat silinţa, este pentru că destinul nu a vrut asta. Am realizat că am o forţă interioară foarte puternică, o forţă care mă uimeşte chiar şi pe mine. Îmi propun ceva şi am starea ca şi cum deja mi s-a întâmplat acel lucru , până să ajung să-l ating.
Am încredere în mine. Încrederea pentru mine este foarte importantă. Vreau ca nu numai eu să am încredere în mine , vreau ca şi cei din jurul meu să aibă încredere în mine.
Dacă cineva nu ar avea încredere în mine m-aş simţit dezamăgită de mine. Dacă cineva îmi trădează încrederea mă simt dezamăgită mai întâi de mine şi apoi de persoana respectivă. Pentru că nu am fost în stare să o fac să NU mă dezamăgească. Abia apoi conştientizez şi vina celeilalte persoane.
Pentru mine cel mai dureros lucru este ca cineva să nu aibă încredere în mine, să creadă că nu se poate baza pe mine.
Timpul m-a făcut să uit persoane care mi-au marcat destinul. Fără să vreau am renunţat la a mai lua legătura cu ele. Din nepăsare, din inconştientă, din delăsare? Habar nu am. Important este că mi-am amintit. E îngrozitor să-mi dau seamă că şi eu am dezamăgit la rândul meu alte persoane sau că nu am fost pe măsură aşteptărilor lor. Urăsc să dezamăgesc pe cineva şi sper ca cel puţin acele persoane care contează foarte mult pentru mine să mă tragă de mânecă şi să mă trezească la realitate atunci când greşesc. Să-mi aducă aminte de trecut şi de momentele când mi-au fost alături şi să mă facă să deschid ochii, să văd lumea exact aşa cum e.
Este bine să ştim să coborâm de pe piedestalul pe care ne-am aşezat singuri şi să ne recunoaştem anumite vini. De fapt nu vreau să vorbesc la plural, nu vreau să fac îndemnuri şi să dau sfaturi pentru că nu mă simt în măsură.
Notez aceste lucruri pentru mine în primul rând, ca să ştiu ce am de făcut pe viitor, ca să fiu mai realistă decât mă cred, ca să nu mai visez cu ochii deschişi.

Cum spuneam: cred în destin şi cred că în viaţă cele mai frumoase şi importante momente mi-au fost marcate de un bun prieten căruia îi mulţumesc. Nu mă aşteptăm să conştientizez în aceste zile toate lucrurile despre care scriu. Şi ştiu că o prietenă a mea din copilărie a contribuit la asta, şi mai ştiu şi prin ce cale.
Şi mai ştiu că pe viitor destinul îmi va fi din nou aranjat exact cum mi-aş dori eu să fie.
Ar trebui să învăţ să accept persoanele de lângă mine exact cum sunt, fără să încerc să le completez cu învăţături ale mele pentru că nici eu nu sunt completă, chiar deloc.