Balerine

Astăzi sunt fascinată de muzica din Amelie. Mi-am amintit că la spectacolul de balet, o grupă a dansat pe o melodie de pe coloana sonoră a filmului. Îmi plac valsurile, mă fac să visez. Când începe un vals îmi imaginez o balerină ieşind uşor pe muzică dintr-o cutiuţă de bijuterii. O cutiuţă aşezată pe un pervaz al unei camere poligonale, cu ferestre pe mai mulţi pereţi, ferestre vopsite în alb şi cu ochiuri mici de geamuri. În spatele lor se întinde, cât vezi cu ochii, o grădină plină de tei, iar după perdeaua de flori de tei straluceşte în bătaia razelor de soare apa unui lac. Unul dintre copaci este cel pe care Cezara l-a strans în braţe şi i-a şoptit imaginându-şi că e iubitul ei: “te muşc”.

Dimineţile sunt cele mai frumoase. Se trezeşte brusc şi sare din pat în faţa ferestrelor, salută soarele cu un zâmbet în colţul gurii şi fuge în camera de baie. Aleargă apoi desculţă în faţa ferestrelor, se întinde şi se răsfaţă ca un copil. Deschide ferestrele iar vântul îi suflă uşor prin păr. Pielea ei cafenie tremură pe sub maioul alb. Râmâne câteva secunde cu faţa spre grădină şi zâmbeşte. De departe se aude un vals. Îşi ia repede rochia albă de pe pat şi fuge afară desculţă. Începe să alerge prin grădină chicotind. Ajunge în faţa lacului şi se aruncă în el îmbrăcată în rochie. Înoată, apoi începe să stropească în jur. Se abandonează apei, curge odată cu ea stând cu faţa în sus. Un zâmbet misterios, ochii închişi, stropi pe gene, buze roşii, soarele deasupra ei.